Mirage

Am lasat sa treaca furtuna. Desi furtuna n-a trecut inca am sa ma mai prefac pentru cateva minute. Imi iau un mic ragaz. Si vorba marelui Shakespeare, am sa va rog sa-mi imprumutati urechile voastre. Urechile mintii.

Nu mi-am dorit nimic din toate acestea. Si totusi lucrurile au venit natural. Ce poti sa vrei mai mult cand vei spune lucruri despre viata ta? Sute de mii de oameni care citesc, mii care comenteaza, cateva sute care vor sti despre ce vorbesc si poate cateva zeci care inteleg ce-ai vrut de fapt. Asta vor oamenii. Un Gavroche, o mascota a revolutiei, cineva care ca Moise sa-si conduca poporul afara din Egipt.

Nu practic o falsa modestie. Nu o posed. E un defect constitutional. Capul meu refuza obstinat pozitia ghiocelului.

Am intrat in bucluc din nou si din nou din cauza coloanei mele vertebrale.

Eu n-am calitatea de-a decide despre sanatate in Romania. Cel mult pot decide pentru a mea si a familiei mele. Cand ma imbrac in doctor imi asum dreptul de-a hotari impreuna cu pacientul meu despre interesul lui de-a-si recastiga bunul pierdut. Sa-i spunem sanatate e prea putin. E prea mult in acelasi timp de multe ori. Humpty Dumpty statea pe un zid. Humpty Dumpty a luat o tranta puternica. Si toti cavalerii regelui, si toti oamenii din regat nu l-au mai putut pune pe Humpty Dumpty inapoi pe zid.

Presedintele Romaniei in exercitiu a spus despre textul meu ca e un strigat de disperare, un fel de-a spune “nu ne mai batjocoriti”. E perspectiva domniei sale si o respect. Dar nu pot fi de acord cu asta. Refuz filosofia disperarii care apasa deciziile luate din nou si din nou imprejurul meu. Sunt obisnuit sa sper. Nu sa disper.

Dezastrul e un miraj. Povestea pe care am spus-o e cea in care personajul bun, adica eu, triumfa in fata raului. E inspirational, nu? Vrem astfel de povesti in vietile noastre, vrem sa stim ca cineva s-a ridicat din nou din praf si dupa ce s-a scuturat a zambit audientei. Maine la spectacol va executa din nou un salt mortal.

Vreau sa va spun lucrurile mai complicate care intregesc tabloul.

Pentru ca sunt cladit din esecuri, nu din succes. Esecul m-a condus pe mine inainte si curiozitatea celui care va sa vina, devreme ce i-am supravietuit celui care a trecut.

Am fost neobisnuit de bun la compuneri. Mama ne spunea povesti cand eram copii si sunt nenumarate nopti cand am adormit in versificatia ei – da, obisnuia de multe ori sa le spuna in versuri. Profesoara mea de limba romana ne-a dat odata o tema si nu mi-am facut-o. Luam des 10 la ea, nu mi-am pus problema ca ma va scoate la tabla cu tema. Mi-a fost frica sa recunosc in fata celorlalti ca nu mi-am facut-o si atunci am iesit in fata lor, ceilalti, si am inceput sa citesc de pe o pagina alba. Imi tremura usor mana in timp ce compuneam, din minte, fraze dupa fraze. Imi aduc aminte si acum cum tovarasa s-a plimbat linistita printre randuri, prin spatele clasei, apoi a venit la catedra, s-a asezat, eu continuam sa “citesc” cu convingere iar ea statea, impasibila, Cerber la spatele meu, si se uita la pagina mea alba. Am terminat, mi-a cerut caietul, a scos stiloul rosu. Ma asteptam ca voi lua 4 cu siguranta. A trecut in capatul paginii 10(zece) cu felicitari si o observatie pentru mine. Conditia e sa o scrii din nou cand ai sa ajungi acasa exact cum ai spus-o aici. Am crezut ca ma va inghiti podeaua.

E cel mai amar 10 pe care l-am luat vreodata.

Uneori minciunile in viata te pot duce atat de departe.

Mergeam la olimpiade cand eram copil. Foamea de competitie a familiei mele facea ca periodic, cand mergeam la concurs, sa fiu cuprins de crampe abdominale teribile si trebuia sa tin post negru cu o zi inainte de concurs pentru ca altfel intestinele imi faceau o mare figura. Cand am intrat la liceu am predat lucrarea la matematica dupa doar 30 de minute. Am luat 9.70. Am intrat al 21-lea. Nu i-am spus maica-mii ca motivul pentru care am iesit atat de repede a fost ca trebuia sa merg urgent la toaleta. Pana tarziu in viata am simtit visceral ca lucrurile bune trebuie facute pe fuga inainte ca organismul sa te tradeze.

Nu mai stiu cate note bune am luat. Stiu despre cele cateva note proaste pe care le-am luat. Am luat un singur 4 in viata. La desen. Si un singur 2. La economie. Doi-ul la economie l-am luat pentru ca doamna profesoara ne-a declarat, furibund, ca suntem imbecili si facuti la betie si ca n-o sa stim niciodata economie. M-am ridicat si i-am zis ca nu stiu de baiatul dansei dar eu cu siguranta n-am fost facut la betie. Oricat de buna a fost replica n-a contat mult in economia clasei.

Bacalaureatul meu ar fi putut fi un succes extraordinar. Ma simt si acum un fel de Al Bundy pentru faptul ca am picat cu “patru de 10 si un 4”. La matematica. Adevarul, peste ani, e ca probabil era un patru meritat. M-am agatat cativa ani buni de recorectarea facuta de profesorul Marino, intr-o duminica fatidica, a tezei mele si care sustinea ca as fi meritat 8, nu 4. Profesorul Marino era coordonatorul echipei olimpice de matematica a Romaniei. Nu mai conteaza. Tezele au plecat sigiliate cu 4.12, s-au intors sigilate cu 4.12. Zarurile erau aruncate. Viata mea era distrusa.

Tatal meu m-a sfatuit sa imi iau un an de pauza. Matusa mea spunea amuzata ca mai bine un magar sanatos decat un filosof ofticos. M-am dus in sambata aia la meditatii la fizica la doamna Marinescu, unul dintre ingerii carnivori din viata mea. Femeia aia ma tortura la fizica, nu faceam niciodata ceva bine, ma simteam un cretin de fiecare data cand mergeam la ea. Era ultimul om de la care ma asteptam sa imi dea o vorba buna. S-a uitat la mine si mi-a zis Gabi tu poti sa faci asta. Ia profesorul asta si invata-ti analiza matematica. O sa facem “Curentul alternativ” (o parte din materie) dupa ce dai bac-ul, ne raman doua saptamani, tu poti sa intri la Medicina. M-a lovit increderea ei in moalele capului. N-am sa o uit niciodata.

Profesorul meu de matematica era alcoolic. Mergeam in fiecare zi cu tramvaiul 41 undeva pe la Veteranilor si sunam la usa, raspundea buhait, apartamentul duhnea a scrumiere nearuncate. Pe masa mare din sufragerie era o sticla de votca de un litru nedesfacuta. Incepeam sa lucram si dupa 400 de mililitri devenea o minte sclipitoare. A facut din rahat bici. In august dadeam din nou bacalaureatul.

La examenul oral de romana o echipa de reporteri a venit sa filmeze “fenomenul”. Adica pe noi, cei doi elevi din Romania care picasera cu 4 de 10 si un un patru. (Ironia face ca eu am ajuns psihiatru,  ea a ajuns psihoterapeut, ne-am revazut dupa 12 ani la un training). Nu m-au intrebat pe mine daca sunt de acord, au intrebat-o pe doamna inspector sef. Doamna inspector sef care statea la birou era foarte gatita. A stat cu mine 40 de minute ca domnii reporteri sa isi poata face planul de material. M-a trecut prin toata materia. Si in ziua de azi cand trebuie sa merg la televizor am un mic frison, ochiul negru al camerei e moartea mea. Mai tarziu o alta persoana care mi-e draga, Ile Petre, m-a vindecat de fobia asta. Dar asta e alta poveste.

Am plecat de acasa la 19 ani pentru dragostea unei femei care, credeam la vremea respectiva, merita sa traiesc cu ea “ca oamenii mari”. M-am si casatorit cu ea – impotriva vointei declarate a familiei mele. Am renuntat la relatiile cu ei, am pus tot ce aveam pe casnicia respectiva. La 21 de ani eram intr-un dezastru si mai mare, sora mea mi-a dat bani pentru o avocata care urma sa ma ajute sa divortez. Eram batut, eram terminat emotional. La 21 de ani am ajuns in fata unui profesor de psihiatrie si apoi am ajuns pe canapeaua unui psihoterapeut. Vreme de luni de zile am discutat relatia cu tatal meu, moartea bunicului meu si frica mea de esec.

Viitorul era negru. Bogdan mi-a facut un mare cadou pe care il pastrez si astazi in meseria mea. Odata am plecat de la el si mi-am repetat pe drumul catre casa ca in viata n-ai voie sa ai doar o singura solutie la ceva. Cauta mereu minim doua. Alternativa. Pentru mine alternativa a venit in hazard. M-am intors la prima dragoste, la scris, la presa, la o meserie pe cate de neserioasa pe atat de spectaculoasa in formele ei senzuale.

Cand am terminat facultatea si am ajuns la McGill am fost acceptat la un doctorat in genetica psihiatrica. Birocratia si presiunea erau teribile. Am aplicat pentru o bursa Tomlinson, proiectul era facut, mentorul era in regula, trecusem de evaluarea si examenul catedrei de psihiatrie. Tot ce mai trebuia erau bani. Intr-o miercuri am primit raspunsul. Pentru prima oara in anul respectiv chair-ul Tomlinson decisese sa largeasca paleta de aplicanti si la alte domenii, nu doar sanatate mintala. Nu primisem banii. Si desi mentor-ul meu ar fi putut sa finanteze el doctoratul meu din motive obscure a ales sa nu faca asta.

M-am trezit aruncat intr-o formare strategica pe suicid si trauma finantata de guvernul canadian, 24 de ore mai tarziu plimbam aceleasi hartii la UQAM si il cunosteam pe Brian Mishara, chair-ul IASP (Asociatia Internationala de Preventie a Suicidului). Am petrecut doi ani cu ei.

Si esecurile ar putea sa continue, de la mare la mic, de la simplu la complex. In fiecare zi ma lovesc de esecul de-a fi rezolvat un caz cum mi-as fi dorit. Nu sunt un sot simplu si uneori nu sunt un sot bun. Nu sunt un tata prezent si nu sunt de multe ori un tata rabdator. Bunatatea pe care o practic se loveste de nerabdare, impulsivitate si temperamentul meu prolix. Am o tulburare de atentie, gandurile mele vin de-a valma si de multe ori vreau sa spun trei lucruri in acelasi timp. Nu invinge cel mai bun gand, stiu asta pe pielea mea. Sunt ca o papadie purtata de vant acolo unde ma duce vantul.

Nu sunt profet in tara mea. Lucrurile bune pe care le-am facut in cariera mea academica le-am facut pana acum cu oameni din “afara”. Cand eram rezident in anul I Asociatia Irlandeza de Suicidologie m-a invitat la congresul lor din Irlanda de Nord. M-am dus cu o prezentare pe un studiu facut de mine la fostul meu liceu. O luna mai tarziu m-au invitat inapoi, in Irlanda de data asta, sa le antrenez profesorii sa se descurce mai bine cu bullying-ul la adolescenti si cu crizele suicidare in scoala. Cand m-am intors in Europa, in 2008, partenerul meu din prezent, profesor de psihiatrie la Universitatea din Vienna m-a luat la bord sa lucram impreuna pe o cohorta de-a lui in Kosovo. Sunt 5 ani de atunci. Doi ani mai tarziu KHF si Universitatea din Pristina m-au chemat acolo sa le antrenez psihiatrii in statistica medicala. Un an mai tarziu aceeasi echipa am fost comisionati de UNICEF sa facem raportul anual pentru Comisia Europeana privind repatrierea familiilor kosovare din Austria si Germania. M-am trezit analist sef ONU intr-o tara vecina, inca surprins de faptul ca unele dintre ideile mele sunt acceptate si luate cu titlu de expertiza.

Nu am nici cea mai mica umbra de aroganta in timp ce scriu lucrurile astea. Coloana mea vertebrala are intr-adevar o problema, dar si mintea mea in acelasi timp. Mie Romania mi-a  dat tot. Ardealul mi-a dat o casa. Mama mi-a dat povestile ei. Familia mea m-a educat si m-a invatat sa ma spal pe maini si sa vorbesc frumos. Profesorii mei mi-au dat macaralele mintii. Fundamental, insa, Romania m-a privat de un lucru esential care e Nemesis-ul meu si boala mea profesionala. Ba chiar as spune ca Romania mi-a furat ceva care ar fi putut fi, de drept, al meu. Increderea ca felul in care eu imi vad valoarea poate fi recunoscut si de ceilalti. Ca nu voi fi lovit daca, si cand, sunt la pamant. Umblu prin Romania indoit ca cineva se uita, sau ca cineva vede. La fel cum disperarea e un miraj, la fel si calitatea momentului de-a fi cineva important pentru unul, sau celalalt.

Deci nu va lasati inselati. Apreciez cuvintele voastre frumoase. Varful momentului insa e doar o anticamera a vaii care vine. In timp ce guvernantii urla, plang, isi frang mainile ca nu exista bani adevarata moneda care e de monopol e respectul. Instructia valorii. Diagonala catre cel performant. Avem un fetis morbid pentru idiot, pentru clown, pentru paiata. Urechile imprumutate de voi sunt obligatorii pentru ca, de cele mai multe ori, astfel de cuvinte pica pe urechi surde. Ma uitam acum cateva zile la tipetele stridente ale lui Codrin Stefanescu la un om care a facut facultatea la Sorbona. Indiferent de optiunile politice ale domnului Papahagi sau de calitatea lui de politician e totusi un om care a facut studii in Franta, si a practicat profesorat acolo. Da-i Cezarului ce-i al Cezarului intr-o tara in care 90% se declara crestini.

Eu nu sunt unul dintre ei si totusi pot sa fac asta. N-am nevoie de Dumnezeu sa deosebesc binele de rau. Si n-am nevoie de performantele mele, sau de CV-ul meu, sa-mi preceada. In fata oamenilor ma duc si spun buna ziua, eu sunt Gabi. Atat, nimic mai mult. Nu domnul doctor. Nu domnul expert. Nu domnul-care-le-stie-pe-toate.

Oamenii inteligenti in Romania sunt insule de singuratate. Dezorientati, dezolati, refugiati intr-o forma de defetism patetic isi ignora uluitorul dar al mintii. Insight. Judecata. O forma de intelepciune care vine odata cu strapungerea prostiei. Ironia face ca in Romania prostia poate fi strapunsa, dar prostimea nu. Iara improstirea, aceasta devenire sociala in care din ce in ce mai multi fac pe prostii pentru a fi mai acceptabili in diverse grupuri, e un morb care castiga adepti. I-au sucombat multi, oameni a caror formatie profesionala n-ar fi trebuit sa permita asta dar, hey, cand esti intre lupi urli ca lupii.

Multumesc, tata, pentru ca m-ai invatat asta cand aveam 4 ani. Mi-ai spus odata la fantana tatic, nu e obligatoriu sa urli ca ei doar pentru ca esti printre lupi. Mi-a fost suficient. In momentele mele naive inca ma intreb de ce e atat de greu de priceput.

G

4 thoughts on “Mirage

  1. N-am mai avut rabdare sa citesc tot textul dar voi continua…

    Vreau sa scriu aici (oare de ce aici?) ceva ce mi s-a intamplat personal.

    In 2011 am fost supusa la doua interventii chirurgicale , una in februarie, cealalta in octombrie.
    La prima interventie am fost in acelasi salon cu doamna C. La cea de a doua, colega de salon cu cuscra (soacra fiului) doamnei C. Toate trei pentru protezare. Doamna C, la ambii genunchi, eu si cuscra doamnei C, la ambele solduri.
    Interesul maxim al celor doua doamne era:”cat dai? /cat ai dat?”
    Am raspuns sincer, ca nu stiu, intrucat de asta se ocupa sotul meu dar in tot cazul foarte putin, stiind situatia noastra financiara. Scurt.
    Am fost tratata atat de frumos incat, la externare, cu o sinceritate socanta, am multumit doctorului spunand: “a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea”. Fara exagerare. M-am simtit r e s p e c t a t a de tot personalul medical si acesta a fost motivul. Mai presus de faptul ca m-am vazut repusa pe picioarele mele.
    Doamnele observasera si ele ca beneficiam de …zambete si aprecieri ale celor de care depindea refacerea mea.
    Am spus fara nici o retinere cat de performante sunt protezele mele, cat de mult au costat spitalul, se vedea cat de bine ma simt si nu se justificau toate acestea prin…plata informala atat de mica pe care se presupunea ca a dat-o sotul meu, medicilor.

    Au inceput discutiile, fara nici o jena!
    Ca ele au dat atat, ca au facut imprumuturi, ca le-au cerut copiilor, ca le doare, ca de ce mie asa si lor…nici nu stiau cum?!…

    Nu am tinut legatura cu doamnele, dar sunt convinsa ca fiind operate de acelasi docrtor ca si mine, sunt complet refacute.
    Doamna C, la cea de a doua interventie la care a fost supusa, m-a sunat, sa ma rog pentru ea. Iar eu, mi-am rugat duhovnicul sa o faca…pentru ca rugaciunile sfintiei sale m-au ajutat si pe mine.

    Multumesc pentru atentie!

  2. Gandurile taioase ale unui kurtzian, care isi trage seva din φρόνησις aristoteliana… dar de aroganta n-ati scapat, din pacate…

  3. Multumesc domnule Doctor !
    Poate cel mai greu lucru de suportat in Romania este anormalul care sufoca si se substituie normalului…. Va multumesc

  4. Urasc falsurile, de aceea imi place atat de mult tot ce vine natural, din inima, convingere, fire, fel de a fi, adica asa cum sunteti dvs. Imi place foarte mult ceea ce citesc aici. Si stati linistit coloana dvs vertebrala si mintea nu au nici o problema, sunt ok!🙂 problema e la cei care nu accepta abaterea de la turma, iesirea din coloana, dezinvoltura… desi cand te dezvalui celorlalti te expui inevitabil si la bune si la rele si atunci poate ca e mai bine sa urmezi vorba aceea inteleapta : “nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi”…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s