Noi să fim sănătoși!

Ante scriptum: În acest text sunt folosite copios formulări gen: ”1: 1500”  care reprezintă șansa, dintr-o anumită cifră, că se întâmplă un eveniment oarecare. Aici moartea lovește un om din 1500.

Cea mai grea întrebare, când am fost la Alba Iulia cu grupul de vaccinologie, a venit de la un părinte din sală. Admitem că vaccinurile își fac treaba. Admitem că toxicitatea lor e foarte mică, dar nu diferită de zero. Admitem și că vaccinurile nu cauzează autism. Admitem, în același timp, că o dată la un milion de cazuri, un copil dezvoltă totuși complicații grave după ce primește un vaccin. Poate că moare. Poate că rămâne cu probleme grave de sănătate. Până unde merge medicina, de fapt? Și, urma întrebarea, merită să ”sacrifici” măcar un copil în scopul de-a imuniza o comunitate?

Când am început să răspund, admit că nu știam încotro am s-o iau. Și eu am un copil. Și primul reflex este că n-am să-l sacrific. De ce s-o fac? Și cine-ar îndrăzni să-mi ceară asta? Răspunsul emoțional e ”nu”, nu merită nici măcar un copil sacrificiul.

Dar am stat să mă gândesc mai atent, astfel că răspunsul meu a fost următorul:

În anul în care tatăl meu a fost operat pe creier, doctorii mi-au pus în față un formular de consimțământ informat înainte de procedură pe care tata a fost obligat să-l semneze, împreună cu un membru al familiei. Acel membru al familiei am fost eu. Erau discutate acolo potențialele complicații, atât înainte, în timpul, dar și după intervenție. Printre ele – moartea. De unde moartea obișnuia să fie un obiect abstract, pe foaia de hârtie mă uitam și era ceva foarte concret. Și avea și o cifră lângă ea. Tatăl meu avea 10% șanse să moară în urma, sau din pricina, operației. Straniu nu era că mă uitam la procentul respectiv. Straniu e că m-a lovit realitatea, că în ziua respectivă urmau să fie cel puțin 10 operații. Și poate că un om va muri. Un om care, ca și tatăl meu, va fi semnat că e de acord cu intervenția. Am avut un moment de panică. Cine stă să numere că, în același timp, șansele de reușită erau de 90%? Și-apoi mai era și al doilea adevăr care-mi pălise mintea. Ca să ajungă la cifra asta, medicii operasă inumeri înainte de aceeași problemă. Din care 10% muriseră. Nu era un număr oarecare. Era un număr construit pe rezoluția altora care, voluntar, au acceptat o intervenție în timpul căruia s-au petrecut. S-au dus. S-au sfârșit. Au expirat. Exitus. Adio. Pe veci.

Nu prea ai de ce să legi informația asta. O șansă din 10 o fi mult? O fi puțin? 

Am dat peste un tabel informativ făcut de americani (da, acei americani și ideile lor năstrușnice) despre ”șansele de moarte asociate cu activitățile zilnice”. O adevărată comoară informațională. Afli tot felul de lucruri compilate din statistici. Spre exemplu ai cam 1:100.000 șanse să mori dacă sări cu parașuta. Sau dacă dansezi la o petrecere. E mult mai periculos să te dai cu deltaplanul, prin comparație (1:560). Să faci box e mai sigur decât să te dai cu zmeul (1:2200) dar mult mai periculos decât să faci scufundări (1:34.400). Cel mai sigur, din statistici, este să o arzi la calculator. Sau să scrii pe blog. Să joci table. Sau șah. Bine, nici șahul nu mai e ce-a fost odată. Riscul să mori când joci șah există. E mititel rău, dar diferit de zero. Un om din 200 de milioane a jucat șah și-a murit.

Un vaccin e la fel de sigur, statistic, ca înotul, alergatul prin parc, datul cu placa pe pantă, sau cu schiurile pe pârtie. Tatăl meu, prin analogie, avea aceleași șanse să moară ca un alpinist care se decide să urce pe Everest. 

Dar viitorul? Americanii au făcut niște calcule foarte simpatice. Stimate cetățean, dacă mai ales trăiești pe continentul cu pricina, în anul care urmează ai 2 șanse dintr-un milion să mori accidental, împiedicat de o bordură sau bolovan (1:500.000). Ai 3 șanse la milion să cazi de pe scaun sau din pat, și să-ți rupi gâtul (1:366.000). Mare atenție la trepte sau scări, sunt mult mai periculoase decât mersul pe plan plat (1:180.000). Și nu cumva să te sui pe bloc, tabelul spune că doi la milion vor cădea de la înălțime. Și, ca să închei acest scurt delir al micilor riscuri, Zeul proporțiilor spune că ai o șansă din 22 de milioane că-ți vor lua chiloții foc. Și vei muri. Nu e deloc de colo, avem în România populație suficientă pentru un astfel de incident groaznic.

În 1930, pe când Simionescu publica o carte obscură – Țara noastră – lucrurile stăteau cam așa. La fiecare 1000 de nașteri mureau 23 de copii. În fiecare an, în România, se nășteau peste 600 de mii de copii. Asta însemna că, anual, în Regat, mureau cam 14 mii de copii. Încearcă să-ți imaginezi asta, pentru un moment.

Spune Simionescu: ” partea dureroasă e că mortalitatea copiilor până la 5 ani este excesivă, […] mai mult de 60% din numărul total al morților, iar mortalitatea copiilor până la 1 an este de 1/3 din cea totală.[…] Mortalitatea infantilă în genere atinge în unele sate peste 30% din numărul născuților vii sau peste 40% din mortalitatea generală. […] Mulți copii mor mai des în prima săptămână după naștere. Mor cam pe jumătate din cei dintr-un an, în prima lună, iar până la un an moartea cosește dintre copii aproape 1/3 din cifra morților dintr-un an. Mai mult de jumătate dintre morții unui an (52%) sunt nevârstnicii, cei care n-au împlinit încă 29 de ani. […] Cauzele, în special ale mortalității atât de mari din România, sunt de pus în primul rând asupra igienei precare și slabei culturi generale în mediul rural. Debilitatea congenitală dă procentele cele mai mari de morți (39:10.000), în legătură cu subalimentația care domnește îndeosebi la sate, cât și la populația săracă din orașe. Mortalitatea mare a copiilor se explică nu numai prin debilitatea părinților, prin neștiința mamei, ci și prin lipsa medicilor și a moașelor de la țară. Slăbirea mamei, sifilisul, alcoolismul duc la slăbirea copiilor și la expunerea la tot soiul de boli din primele zile de naștere. Marea mortalitate printre sugaci o dă diareea, fie prin alimentarea cu lapte de vacă, fie din mâncarea fructelor crude; debilitatea copiilor este o cauză principală. După diaree, pneumoniile și tusea convulsivă seceră mulți copii mici; 78% dintre copii morți înainte de un an aparțin la familiile (sic!) în care mama e analfabetă. 

Hai să descifrăm un pic cifrele. Asta înseamnă că, în fiecare an, vreo 4500 de copii mureau până să împlinească un an. Dintre ei, cam 3700 de tuse convulsivă sau pneumonii. Asta era realitatea, înainte de vaccinare. În 2012, adică 80 de ani mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Mortalitatea infantilă a scăzut, în mediul urban, de aproape 4 ori (6.6: 1000). În mediul rural, adică la satele de care vorbește Simionescu, rămâne inacceptabil de mare (11.8: 1000). Totuși, moartea de cauză respiratorie nu mai reprezintă aproape 8 din 10 cazuri de morții în primul an de viață. În fapt, moartea de tuse convulsivă sau pneumonii a scăzut până pe la 4%.

Ce a făcut diferența? Două lucruri: antibioticele și vaccinoterapia. Ce-a rămas la fel? Analfabetismul, de multe ori, sărăcia, clișeele alimentare (laptele de vacă, fructele crude etc) și mai nou absența medicului și a moașei în mediul rural.

Întrebarea dacă merită un copil sacrificat ca un milion să trăiască se bazează pe un artificiu grosolan de argumentație pe care îl folosesc anti-vaxxer-ii de pretutindeni. Nu există pe lumea asta ONG-uri care să militeze împotriva datului cu placa pe pârtie, sau împotriva jogging-ului în parc, pentru că o dată la un milion cineva moare la ski sau în parc. Cam cum ar suna să spui: ”ești pregătit să-ți sacrifici soțul pentru ca alți oameni să facă mișcare prin Herăstrău”? Aude cineva de vreo organizație care să militeze împotriva bypass-ului aorto-coronarian, unde mortalitatea e de 1%., de zece mii de ori mai mare decât la vaccinare? Nu. E o propagandă isterică. Diferența e că oricând vorbești de copii se activează instinctul de părinte care uită de proporții, de relativitate. Se gândește în absolut. Se gândește personalizat. Se gândește cu copilul pe masă. Și ca în nuvelele lui Dr. Seuss, în numele ”copilului” personalizat se scandează infamii, se aruncă săgeți psihotice în corpul medicinei. Oamenii uită că sunt aici, majoritatea, azi, pentru că bunicii lor au fost vaccinați, au luat antibiotice, s-au dus la doctor, n-au crâcnit în front. Țâfna și gâlceava pe care-o propun se întâmplă într-o lume în care poliomielita aproape a fost eradicată, în care difteria nu se mai întâmplă, în care nu mai mor jumătate din copii la un an după ce s-au născut. Dar așa e istoria, suntem condamnați să uităm și apoi să repetăm tâmpenii cu consecințe catastrofale pentru credințe iraționale pe care le întreținem dintr-un ciudat analfabetism, o incultură cu spoi și cu iluzia verosimilului. Noul incult nu se bâlbâie, dar turuie pe nerăsuflate enormități pe care le-a citit pe-un blog, pe-o pagină de facebook. El nu se crede incult pentru că a citit ”cărți” și asta-l face apt să participe la ”discuție”. Să-mi fie cu iertare dar știința nu se face nici prin referendum, nici prin plebiscit, se face printr-un demers în care puțini sunt chemați, și mai puțin aleși.

Ce-i doresc eu copilului meu? Îi doresc să crească într-o lume în care copiii lui nu vor pica precum muștele din cauze prevenibile. În care o fetiță nu va face cancer de col uterin pentru că nu s-a vaccinat anti-HPV. În care un băiețel nu se va naște cu rubeolă congenitală. În care își va asuma riscurile, între care cel mai mare risc de moarte îl reprezintă viața însăși. Sunt norocos că m-am născut în epoca mea. Sunt norocos că niște oameni au avut curajul, acum 200 de ani aproape, să nu se dea bătuți în fața bolii, și-a morții, și-au gândit mijloace prin care epidemii care făceau ravagii să fie combătute, și mai apoi prevenite. Bunicul meu, născut în 1917, avea doar 1 an când epidemia de gripă spaniolă, a omorât peste 50 de milioane de oameni, mai mult decât toți cei căzuți la datorie în Marele război. Singurul lucru care l-a salvat au fost munții, bariera geografică în fața migrației umane care căra virusul. În 2015 munții nu ne mai apără, geografia trebuie regândită de epidemiologi. Pentru că omul bântuie. Și boala odată cu el. Poliomielita a reapărut în Siria, spre exemplu. Anul trecut autoritățile române au găsit, într-un container cu varză, migranți ilegali sirieni. Ce-ar fi dacă n-ar fi fost vaccinați anti-polio? Până și ISIS, între două decapitări rituale în numele religiei, și-au vaccinat militanții împotriva virusului. Teroriști, teroriști, dar nu tonți. Nu prea poți construi califatul cu mujahedini suferind de paralizie flască.

Curentul anti-vaccin trebuie preîntâmpinat, și trebuie preîntâmpinat viguros, argumentat și definitiv. Eu îmi asum posibilitatea că n-am dreptate. Îmi asum posibilitatea că am să fac rău în actul medical. Îmi asum, semnez și parafez în josul paginii. Și nu mă ascund după impunitatea libertății cuvântului. Eu nu pot scrie orice trăznaie și s-o propun unor entuziaști isterici că ”acesta” e adevărul, pentru că mă simt generos, pentru că nu-mi ajunge să-mi păstrez părerile pentru mine, pentru că-mi trebuie o masă de aplaudaci, pentru că așa mă gândesc că fac un bine umanității dacă diseminez niște enormități. Ce-am să răspund părintelui care s-a luat după niște bumbeni pe Internet și-apoi îi moare copilul? Că e în regulă? Nu e în regulă. N-a fost, nu este, și nu va fi vreodată în regulă să lași oameni să coacă în cazanul lor de delir.

(* Foto: doi copii fac fizioterapie de recuperare post-infecție cu virusul poliomielitic)

G